Abordarea zonei Cheud dinspre meleagurile maramureșene mai oferă azi turistului o frumoasă peisagistica rurală din Sălsig, Tohat, Ulmeni şi mai ales superbe proiecţii în Strâmtorile Ţicăului, spre masivul Dealu Mare–Prisaca. După 1990 până puțin după 2005 , peste r. Someș fusese amplasat un pod de pontoane care scurta semnificativ *( cu vreo 30 km) accesul din Benesat (atestat documentar din 1475) – zona balastierei înspre Cheud, dar apoi acesta fusese luat de o viitură, accesul fiind realizabil numai prin Aluniş (atestat documentar sub denumirea Szeplok în 1246), Inău, Someş Odorhei şi apoi la stânga, spre Someş Guruslău (atestat 1387), Traniş (atestat documentar din 1475), Năpradea (Naprad-Cheud, atestat documentar 1475), în avalul malului drept al Someşului ( sau cu riscul blocării pe vâlcelele şi torentele ce taie vechiul drum judeţean, amenajat prin 1963, ce leagă Năpradea-Cheud de Chelinţa-Mireşu Mare – Lucăceşti), eventual cu podul mobil, din Ulmeni sau Benesat ( podul peste Someș Chelința – Ulmeni nu e finalizat deocamdată). Așadar după Ulmeni, Stâmtorile Țicăului, Benesat continuăm spre Someş Odorhei, de acolo la stânga pe şoseaua către podul de beton ce face legătura cu Someş Guruslău. Într-o zi senină pot fi admirati dinspre Someș Guruslău versanţii şi culmile începând de la Prisnelul Vălișoarei spre Piatra Cozlei şi în continuare spre Piscuiul Ronei ( Dl. Rakoczi) respectiv Dl.Mare și M-ţii Ţicăului). Se continuă spre Traniș – Năpradea – Cheud și-n apoi încă vreo 3 km pe drumul pietruit din dreapta r.Someș – fost drum judetean spre Chelința – Mireșu Mare (riscant, greu accesibil azi cu 4 x 4).
Deasupra vestigiilor medievale ale Mănăstirii Benedictine Cheud, la un moment dat, fusese atârnat un par cu o flamură roșie în vârf, vizibilă de departe.
De reținut taluzul abrupt din dreapta drumului, acaparat de măceşi, porumbele, mur pe care se vede o firavă potecă pastorală ce descinde la fosta Mănăstire-Biserica Benedictină Cheud ( altceva decât Castelul Cheud/Cetatea Pintii (Castrul Aranias; ruinele cetății medievale Cheud, de la gura v.Hija , la confluarea în r. Someș mal drept geografic au fost spulberate de viitura din mai 1970; cele ale mai vechii cetăți , zisă a Pintii, aflându-se deasupra mănăstirii, la capătul unui picior de munte abrupt, orientat vest-est şi la vreo 250-300 m depărtare- pe lângă ea fusese drumul medieval de legătură Valea Someșului-Mireșu Mare- Șomcuta Mare- Cetatea Chioarului).
La ruinele mănăstirii se poate sui pe un fost şleau de car spălat de torente-v.Hija- cu bolovani şistos- cristaline alternând cu cuarţite și numeroase cristale de granați, iar la apariţia primelor ziduri se atacă versantul spre nord pentru a poposi pe platoul împădurit – locaţia medievalei mănăstiri edificată în sec. XII-XIII – de la care derivă numele Benesat ( şi azi localnicii cheudeni fiind numiţi benedici ). Unele ziduri de piatră straşnic fixată cu mortar dur sunt înalte de aprox. 8 m, în unele se văd lăcaşurile fostelor grinzi putrezite peste secole care sustinuseră podurilor de lemn ce delimitaseră etajele. Un jugastru e spiralat pe un zid de parcă-şi propuse să-l îmbrăţişeze. Se poate vedea accesul spre o fostă hrubă/beci și altarul marcat de o coloană cioplită-n gresie calcaroasă de Alunis, ocru-bej. Arar se pot vedea ca în acest sit licheni sur-albăstrii parazitând, alături de mușchi, gorunii şi stejarii.
Citisem câte ceva despre Cheudul medieval conf. prof. Elena Muscă-Muzeul de Istorie şi Artă Zalău – aflând astfel că cetatea Cheud fusese atestată de pe la 1341 ( castellanus de Aranyas ). În 1368 Băliţă (Balc) împreună cu fratele său Drag (nobili maramureşeni) primesc drept recompensă regală cetăţile Chioar, Nyalab şi Aranyas (Cheud) apoi oraşele Visc, Hust şi Sighet plus 100 de sate şi moşii. Din 1383 cetatea Cheud e menţionată în teritoriul Sălajului – Castrum Aranyas in districtu Zilagy. Între 1388-1577 niciun document nu mai pomeneşte de cetate. În 1579 cetatea, care aparţinea comitatului Szolnok-Dăbâca, pare a fi fost părăsită şi dată-n proprietatea lui Gyulafi Laszlo, după care dispare. Cetatea Cheud e reamintită prin 1705 cînd generalul Herbeville, aflat în fruntea trupelor austriece, i-a bătut pe curuţi la Jibou. Alături de Francisk Rakoczi se afla haiducul Pintea, motiv pentru care azi se vorbeşte de izvorul şi valea lui Pintea. Localitatea Cheud apare-n hrisoave cu numele Kew la 1475, respectiv Keovd la 1579.Nimic nu vorbeşte în scurta monografie despre mănăstirea-biserica benedictinelor a căror vestigii s-au conservat destul de bine peste secole. Pe internet, la com. Năpradea ( Villa olachalis Naprad –1387), se menţionează biserica mănăstirii Cheud datată perioadei romanice
De la ruinele mănăstirii, suim spre nord-est piciorul abrupt, marcat spre nord de un afund şi accidentat pârâu -v.Hija – adesea sec. Astfel se ajunge la cele două circum valum-uri ale fostei cetăţi Cheud- Aranyas ,,a Pintii” bine conturate de la nord-vest spre sud-est, la est şi nord-est fiind vizibil doar unul din şanţuri şi în continuare, spre est, fostul drum de legătură al călăreţilor/pedestraşilor spre relativ apropiata Ţara şi Cetatea Chioarului. Între aceste şanţuri de apărare se conturează o înălţime lungă de cca 50-70 m pe care existase odinioară cetăţuia cu rol de supraveghere a căilor de comunicaţii de pe valea Someşului, nu-i exclus şi un punct de control vamal. Se suie pe platoul foştii mici citadele dar din nou, înafara unor adâncituri ale solului, posibile urme de săpături arheologice sau căutări deşarte de comori, nu se poate descoperi nici cel mai vag fragment de fundaţie/zid ( adică la fel ca şi la o altă Cetate a Pintii din Crucişor-jud.Satu Mare, amplasată pe malul stâng al Someşului). De aici coborâm pe un picior sudic terminat cu o frumoasă stâncărie, două mici turnuri şistos cristaline decorate cu tineri mesteceni de unde se deschide o vastă panoramă asupra luncii Cheudului, cu o deosebită ritmică picturală a tarlalelor dar mai ales cu un amplu „S” al Someşului.
Revenind la drumul medieval din culme îl urmăm o vreme spre nord-est apropiindu-ne de obârşia v. Hija , spre final marcată de foste torente devastatoare , pâlcuri de mesteceni şi pini roşii, mai apoi cu albia săpată-n gresii în care se văd vizuini de bursuci și vulpi. Nu continuăm spre vf.Prisaca sau Dl.Mare ci coborâm la fosta Cetate Cheud şi apoi la ruinele Mănăstirii Benedictine Cheud (sec. XII-XIII),de acolo luând-o înapoi spre Cheud-Năpradea-Traniş-Someş Guruslău, impresionaţi la dreapta de valea Someşului iar la stânga de Prisnelu şi Piatra Cozlei. Ori cine trece prin Benesat va avea privirile atrase de Dl.Bisericii -de piatră- cu hramul Sf. Arhangheli, cu turlă de lemn șindriluită care domină localitatea.Pentru a o vizita suim din șoseaua spre Ulmeni vreo 200 m. Biserica modestă dar strategic amplasată e străjuită de falnici stejari. La poalele lor, în țintirim, se văd pietrele de mejdă (hotar) din gresii calcaroase de Alunis, așa zise cruci celtice dăltuite-n același fel de piatră, lespezile de piatră dinaintea bisericii apoi crucile înalte şi masive datate 1850-1864, unele cu epitafuri-înscrisuri în l.română, altele în limba maghiară, câteodată cu frumoase statuete turnate-n oţel vopsite în negru. Înconjurând biserica pod fi descoperite atipice pietre de căpătâi cioplite-n piatră, una cu aspect totemic înaltă de cca 1,2-1,5 m , o alta scundă şi cu aspect de sâmbure de dovleac, înaltă doar de vreo 40 cm, probabil pusă la căpătâiul unui prunc, mai apoi o mare lespede dreptunghiulară, înclinată de vremi şi acoperită cu un gros strat de muşchi care lăsă cu greu vederii basorelieful unei cruci, în fine, trei foste cruci etajate din piatră, doborâte de vremi. Conf. unor surse biserica a fost zidită din piatră şi sfinţită în anul 1822 , un alt document avansează anul 1741 în care s-ar fi realizat pictura interioară. Biserica de piatră cu hramul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril și Cimitirul cu cruci de piatră Benesat fac parte din valorosul patrimoniu cultural al Sălajului
Spre sud e Balta Benesat – adâncă de cca 3 m şi cu suprafaţa de 4,5 ha, apărută după inundaţiile catastrofale din 1970 şi amenajată ulterior prin dragarea unei balastiere din malul stâng al Someşului, locaţie frecventată de pescarii amatori pentru capturile de somn, şalău, plătică, crap, caras, ştiucă şi biban. Odinioară, traversând Strâmtorile Țicăului spre Ulmeni, la dreapta șosele putea fi admirat -câțiva ani după 1989- fostul castel al grofului Pechy (construit în jur de 1850-1880, rudă cu fam.contelui Degenfeld care-şi construise cam în aceeaşi perioadă un castel la Ardusat, Maramureș), azi în progresivă ruină după ce pânâ în 1990 fusese sediu al IAS şi apoi şcoală. În martie 2005 mai existau încăperi, plafoane, ştucaturi dar acum totul aduce unor antice vestigii invadate de bălării. Țicău localitatea de pe malul stâng al râului Someș este atestată din 1543 ; în secolul XVI a fost proprietatea moșierului Drágffy dar mai târziu apar pe lista moșierilor și familiile Báthory, Nádasdy, Kun, Wesselényi, Tholdi și Péchy. La începutul secolului XIX moșia din Țicău era proprietatea lui Tholdi Zsigmond. După moartea sa și un proces scandalos de succesiune între fii săi, moșia a fost cumpărată de Péchy Zsigmond, care a ridicat aici un frumos castel, înconjurat de un parc, devenit astăzi istorie. Despre proprietarul castelului, Mihai Pecsi se ştie că a fost subprefect al Solnokului de Mijloc, după care prefect şi deputat în Parlamentul de la Budapesta. Castelul era locuit îndeosebi vara şi toamna. Urmaşii lui Mihai Pecsi au fost deposedaţi la un moment de proprietăţi de către comunişti.
