O diferită variantă de abordare turistică a zonei Cheud poate fi din Cicirelele Cheudului pe Dl.Mare pe la Piatra Năzdrăvană, apoi peste Dl. Cetate la runiele Mănăstirii Benedictine şi în Strâmtorile Ţicăului
Zona vizată e situată pe malul geografic drept al r. Someș caracterizată geologic de tranziţia de la sedimentar, în speţă gresiile şi calcarele eocene, la şisturile cristaline care debutează în Dl.Mare, continuând spre Dl. Hijului şi Chelinţa, constituind versantul drept, extrem de frământat şi spectaculos, al Strâmtorilor Ţicăului.Obiectivele acestei drumeţii în circuit sunt în ordine: râpele cu argile roşii din Cicirele – Cheud, Dl.Mare şi Piatra Năzdrăvană, vestigiile cetăţii feudale ( posibil dacică) din Dl.Cetate, ruinele Mănănăstirii Benedictine din Cheud, granaţii din şisturile cristaline ale v.Hijului şi Strâmtorile Ţicăului. Abordarea se face prin Someş Odorhei- Someş Guruslău – Năpradea – Cheud. Traseul turistic propriuzis este nemarcat, are o lungime de cca 7-8 km şi poate fi parcurs lejer în 31/2-41/2 ore, diferenţa de altitudine fiind de aprox. 175-200 m. Nu există zone expuse şi periculoase, cu toate acestea coborârea de pe Dl.Cetate spre ruinele Mănăstirii Benedictine Cheud trebuie făcută cu prudenţă, panta accentuată şi bolovanii şistos cristalini putând genera indezirabile accidente. Nu există izvoare cu apă potabilă în zonă, în consecinţă apa potabilă trebuie asigurată de la plecare. Din zona Cheud-Năpradea-Someş Guruslău pot fi realizate şi alte drumeţii interesante, de ex. pe Valea Dracului în Fericea-Maramureş şi de-acolo la impresionanta cuesta calcaroasă cu fosile de pe Prisnelu Vălişoarei, la rezervaţia de gresii eocene Moşu şi Baba-prin Someş Guruslău, din Vădurele la Râpa Străminosului cu argile roşii răsturnate şi-n continuare pe Dl.Cărămida, pe la fostul lines antic roman, în Rona, la calcarele de apă dulce şi apoi pe Dl.Rakoczi (sau Piscuiul Ronei) etc. Trebuie menţionată neapărat şi apropiata Grădină Botanică Vasile Fati din Jibou a cărei vizitare poate încheia încântător orice drumeţie intreprinsă, indiferent de sezon, în această zonă. Năpradea este satul reşedinţă comunală al localităţilor Someş Guruslău, Traniş, Vădurele şi Cheud. Astfel, satul Traniş, pronunţat cu accent pe final, este la rându-i de multă vreme atestat documentar : 1475, când satul apare sub numele de Kisgoroszlo apoi 1499 Kisgorozlo, 1543 Kyghorozlo, 1553 Kis Korozloo, 1750 Kis Garaszlo, 1760-1762 Kis Gorozlo, 1808 Tranisul, Gereslou-Mic, 1850 Tranyis, 1854 Kis-Goroszlo, Tranişu Mic, 1900 Kisgoroszlo, 1930 Traniş, 1966 Traniş.
Câteva personalităţi cultural-ştiinţifice marcante sunt legate de Năpradea, dintre acestea amintindu-i pe Ioan Cheseli Dragomir, luptător pentru drepturile românilor în Transilvania, Traian Crețu, reputat fizician şi Petru Hossu, profesor universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. La 14 octombrie, 2010 a avut loc inaugurarea în Năpradea a unui mic muzeu de istorie. Pentru a începe circuitul turistic propus ne deplasăm în satul Cheud de unde avansăm în amontele firavei văi a Cheudului până în locaţia cunoscută sub denumirea Cicirele (altitudine medie cca 220 m). Reper râpele cu argile roşii de la liziera sudică a plantaţiei devenită pădurice matură de salcâmi şi zade, menită să diminueze distructivele alunecări de teren. În apropiere, spre E, se află o cabană silvică iar în amonte de ea, o confluenţă a văilor Dracului, venind din stânga, cu valea Ferigii, dinspre dreapta. Se suie la stânga ( N-NE) pe o potecă ce taie râpa cu argile roşii ,traversând apoi pădurea de salcâm şi larice (zadă), descinzându-se într-o pajişte aridă cu debut de vale seacă ce-şi are obârşia în versanţii SE ai Dl.Mare după care se-ndreaptă spre NV pentru a aflui în r.Someş în cele din urmă. Valea Groşilor are maidegrabă aspectul în formă de V îngust şi foarte accidentat al unui torent cu malurile acaparate de arbuşti specifici zonelor colinare. Traseul o ia în diagonala pajiştii, spre dreapta unde apar culmile cu goruni ale Dl.Mare spre care ne conduc şleaurile convergente străvechi pe care fuseseră tractate cu caii, sau cărate cu atelajele, lemnele exploatate în zonă pentru construcţii sau cele necesare pentru foc. Pajiştea face loc repede şisturilor cristaline şi micaşisturilor cu străluciri argintii. Acestea apar ca nişte izolaţi bolovani dar îndeosebi sub forma unor paralele creste/şiruri erodate, şi pe alocuri acaparate de muşchi verzi-catifelaţi. Se urmează principala potecă prin gorunetul în care apar treptat răzleţi cireşi şi peri sălbatici, jugaştri, paltini şi mai apoi carpeni şi fagi. Se ajunge pe o culme la stânga căreia se deschide o poiană mare, neregulată, din care, pe vreme bună se poate panorama spre Someşul aflat la intrarea în Strâmtorile Ţicăului. Ne aflăm în fosta poiană Rujeni, invadată de mesteceni şi curpeni invazivi ale căror ghirlande acoperă precum nişte militare plase pinii, unii doborâţi de furtuni. O vreme hăţaşul ascunde poteca ce se regăseşte după câteva sute de metri la stânga piciorului ce suie pe la Piatra Năzdrăvană către vf.Teştiului şi vf.Iertaşului. Aici prof. Aurel Medve din Năpradea mi-a povestit o dată legenda conform căreia vestitul haiduc Pintea Viteazu, încolţit fiind de către duşmanii săi, a sărit cu calu-i năzdrăvan de pe această piatră peste Someş, până pe culmea calcaroasă a Alunişului, aterizând acolo pe Piatra Cea Căscată în care ar putea fi şi azi văzută amprenta copitei straşnicului său bidiviu. Piatra Năzdrăvană însă e la fel de modestă precum o altă legendară urmă a trecerii prin aceste locuri a oşteanului armatei imperiale austriece devenit un rebel haiduc, Piatra Pintii-coinglomerat gresoasă de această dată – şi aflată pe culmea dintre Gâlgău Almaşului şi Borza. De menţionat pe Dl.Mare dar înspre hotarul Mireşului Mare, Izvorul lui Pintea Viteazul (toponimiile legate de legendarul haiduc născut în Măgoaja, jud.Cluj, se întind de fapt în judeteţe Bistriţa Năsăud, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj , fiind îndeosebi legate de izvoare, fântâni, peşteri etc.). Piatra Năzdrăvană rămâne pe piciorul din dreapta potecii care se angajează pe un lung parcurs lejer situat pe curbă de nivel, gorunii făcând treptat loc fagilor şi paltinilor pe versanţii NV-N. Versanţii din stânga potecii sunt abrupţi, mai apoi invadaţi de un lăstăriş dens de fag. Se suie vreo sută de metri la dreapta pentru a da într-o şa largă parcursă de o potecă. Curând după asta se ajunge la o răspântie de poteci. Una suind înspre înainte, cea pe care o urmăm în continuare orientându-ne lejar spre dreapta pe curbă de nivel.
Ajungem astfel în Făgeţel de unde se coboară pe versant la stânga. ( Dacă am continua pe curbă de nivel spre dreapta, pe direcţia N-NE, am ajunge după câteva sute de metri în şaua din Dl.Grighii, în locul în care iese vechiul drum medieval ce lega lunca Someşului-Cetatea Cheud-Dl.Cetăţii de Ţara Chioarului.) Imediat din dreapta apare obârşia seacă unei văi tăiată de potecile sălbăticiunilor. La stânga ei se conturează poteca. Curând, se traversează o zonă mocirloasă datorită unui vechi izvor, neângrijit de multă vreme. Spre stânga (SV) apare limita superioară e unei vechi plantaţii de pin din locaţia cunoscută drept Poiana Domnichii. Poteca o ia în dreapta intersectând un drum de TAF. Se ajunge astfel în zona superioară a v.Hijului, cu câteva denudări impresionante ale malului său drept. Deasupra lor e vf. Hijului, împădurit. Urmărind spre V poteca ce acompaniază malul stâng al v.Hijului, se coboară treptat spre zona NE a Dl.Cetăţii unde apar din nou rocile şistos-cristaline în timp ce v.Hijului capătă aspectul unui abrupt şi accidentat canion îngust. Se ajunge într-o înşeuare după care se suie uşor spre şanţul vechi de apărare al cetăţii care, conform estimărilor arheologilor care au efectuat săpături în acest sit nu ar fi avut ziduri, doar nişte palisade. Cetatea, probabil un fost loc de observaţie spre lunca Someşului şi râul pe care circulau plutaşii ce cărau mărfuri dar mai ales preţioasa sare dinspre salinele Dejului spre Sătmar, Budapesta şi Viena, dar şi un loc de refugiu în caz de primejdii, constituise şi locul de tranzit al celor care doreau să ajungă în Ţara Chioarului, la cetatea omonimă (până în anul 1711 când aceasta a fost supusă unei teribile canonade de artilerie de către trupele austriece pentru a nu fi folosită în scopuri ostile de către nobilimea maghiară) sau la Cetatea Băii Mari.
Pe ţuguiatul vârf de deal al vechii cetăţi (după unii fiinţând chiar de prin primele veacuri d.Ch.) se pot vedea urmele şanţurilor de prospectare arheologică iar în zona de S-V-NV apare şi al doilea şanţ de apărare separat de primul de un val de pământ înalt de cca 3-4 m. La S de Dl.Cetăţii există o restrânsă zonă aridă, cu grohotiş, mesteceni şi pini spontani de unde se vede plonjant drumul judeţean pietruit Chelinţa -Cheud şi Someşul iar pe vreme bună, printre coroanele arborilor, se poate vedea departe, spre Năpradea, Someş Odorhei. Iată ce spun arheologii şi istoricii cu referire la Cetatea Cheud –Aranyos– menționată documentar în 1387, amplasată la circa 2,5 km la nord de sat, pe malul Someşului, la intrarea în defileul Benesat-Ţicău, pe Dealul Cetăţii (circa 310 m alt.).
,,Acolo există două fortificaţii. Pe culme este prezentă o circumvalaţie de pământ cu şanţ (având axele de 75 x 10 m). O dublare de şanţ s-a adăugat în sud-vest. Cetatea a doua, cu o orientare planimetrică asemănătoare, se află situată mai jos .Aici ruinele sunt de la ziduri paralele, aflate la o distanţa de circa 10 m, cu grosimi de 1,15-1,30 m. Cel mai lung fragment de curtină are 25 m, iar elevaţia atinge câţiva metri. Pereţii sunt din blocuri de calcar şi şisturi. Din dotările ei s-au conservat traseul şi resturile unor elevaţii (pe circa 20 x 13 m), care par să trădeze o capelă ori un palat. Acolo a fost localizat un capitel gotic, decorat cu două rânduri de frunze de stejar. Sondaje arheologice inedite efectuate de S. Iosipescu (V. Vătăşianu, Istoria artei, p. 22; A. Medve, în ActaMP, 16, 1992, p. 383-388).Probabil la ea se referă un doc. de la 1264, în care este vorba despre Paul Gútkeled. Un alt doc., socotit ca fiind prima atestare directă (1276), a fost reinterpretat şi respins. În acest fel, actul de naştere al monumentului rămâne nesigur. Dar, este cert că cetatea a ajuns în mâini regale, după potolirea revoltelor ardelene. La 1344, poartă numele de Szilagy. Probabil a servit, cel puţin până către anul menţionat, rezidenţei comitelui de Sătmar, după care a intrat între atributele comiţilor de Maramureş, Sătmar şi Ugocsa. A fost dăruită familiei Jakch, la 1387. În clipa donaţiei se găsea într-o stare de degradare (muro abolitum et diruptum), dar a continuat să slujească încă un timp oarecare
Adrian A. Rusu, în ActaMP, 2, 1978, p. 100-102; Engel P., Archontológia. I, p. 268).
Facem un scurt popas în situl cetăţii de pe Dl.Cetăţii – legenda vorbeşte despre existenţa unei fântâni în aceste locuri aride. După o jumătate bună de ceas coborâm pe poteca din flancul nordic al cetăţii, îndepărtându-ne uşor de tot mai afunda vale seacă a Hijului şi după cca 200-300 m, în stânga, pe un platou împădurit cu goruni şi carpeni, apar fragmente de ziduri din şisturi cristaline fixate temeinic cu mortar de nisip şi var, pe alocuri cu grinzi sau stâlpi de diferite lungime, de culoare bej-ocru, cioplite din calcare gresoase. În ziduri se remarcă orificii simetrice constituind posibile urme ale fostelor grinzi dintre pereţi pe care existaseră odinioară poduri de scândură separând nivelurile castelului, cetăţii ori şi ai bisericii benecitine. Dacă urmele fostului altar apar într-un zid NE iar ale unor posibile hrube/pivniţe în cel SE, prezenţa unor găuri rotunde şi lungi chiar în baza zidului din colţul NV nu pare a avea vreo explicaţie logică deşi ele par a reprezenta golul lăsat în urma putrezirii unor (tălpi)grinzi de lemn. Cel mai înalt fragment de zid, de cca 8 m, se poate vedea în colţul SV al ruinelor. Amplasarea acestui străvechi edificiu pe o terasă a Someşului care odinioară cursese foarte aproape, peste veacuri albia acestuia îndepărtându-se la câteva sute de metri mai spre V, induce supoziţia că aici nu fusese doar o Mănăstire Benedictină cu o biserică a cărei anvergură depăşeşte dimensiunile oricăreia dintre edificiile ecumenice de azi din Cheud, Năpradea ori Traniş, ci o strategică fortificaţie cu scop de tranzit comercial-vamal-militar spre mealagurile Dejului, Jiboului, Sătmarului, Chioarului şi a Băii Mari. Pe terasele Someşului situate la V şi NV de aceste ruine, săpăturile arheologice intreprinse au scos la iveală existenţa unor limitrofe aşezări.După vizitarea acestui impresionant sit, avantajaţi fiind de despuierea arborilor de frunzişul obstruant, deplasându-ne uşor descendent spre NV, se ajunge curând la talvegul zonei finale a v.Hijului, cu un bogat sediment aluvionar de sorginte şistos-cristalină. Acolo, nu este defel dificil ca privind atent la rocile intens foietate, sur-argintii, să descoperim cristalele poliedrice de granaţi formaţi, conf. prof. Aurel Medve în Precambrian, adică cu 450-250 milioane de ani în urmă. Granaţii apar incluşi în mici pietre şistos-cristaline, uneori alterate, macerat-nisipoase şi eliberând cristalele sur-negricioase considerate a fi pietre semipreţioase şlefuibile, destinate creării unor podoabe sau accesorii decorative. Alteori granaţii pot fi vazuţi în bolovani mari, de zeci ori sute de kg, nu doar de culoare sur-argintiu strălucitoare ci şi în cei de culoare bej-ocru-maronie. Mărimea granaţilor variază aici de la aceea a unui bob de piper sau mazăre până la aceea a unei alune. Dorind să vedem Someşul continuăm pe drumul judeţean pietruit, situat pe malul drept al Someşului, până la fostul izvor amenajat de drumari prin 1970 la intrarea în Strâmtorile Ţicăului, cam pe-acolo unde multă vreme se dorise construirea unei centrale atomo-electrice având în vedere apa râului necesară răcirii reactoarelor nucleare. O mare insulă acaparată de buruieni se conturează spre Chelinţa în timp ce la stânga râului, dincolo de şoseaua Benesat-Ulmeni şi calea ferată Jibou-Ulmeni-Baia Mare, apare împădurita culme a M-ţilor Ţicăului, un alt loc de geologic-spectaculoasă tranziţie, de la şisturile cristaline spre calcarele şi conglomeratele gresoase dinspre Biuşa şi Cehu Silvaniei. Ospitalitatea locuitorilor acestor meleaguri e proverbială şi nicidecum una pur teoretică, dovadă delicioasele plăcinte creţe aburinde-poale-n brâu– cu brânză de oaie ori cu cartofi şi dogorindele, veritabile arhitecturi culinare realizate din sărmăluţe de post însoţite de un delicios groscior alb-cremos acrişor și-atunci nu merită să-ţi rupi pingelele pe coclaurile Sălajului pentru a-ncheia apoteotic astfel de drumeții inubliabile ? Dimpotrivă. Pe curând !